Prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Biserica

Prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Biserica

Socotesc ca subiectul acestei conferinte: Prezenta si lucrarea Duhului Sfant in Biserica, corespunde intru totul cu perspectiva Saptamanii de rugaciune pentru unitatea crestina, deoarece, intr-adevar, refacerea unitatii vazute a crestinilor nu se poate realiza si mentine decat prin puterea Duhului Sfant, Duhul adevarului si al comuniunii in Hristos. Straduintele pentru acordurile teologice cu caracter Ecumenic, asupra carora se insista in ultima vreme, dialogul confesional bilateral, ca si tratativele de unire interbisericeasca, trebuie sa se desfasoare intr-un climat de rugaciune comuna si de mijlocire reciproca. Rugaciunea constituie una din premizele spirituale ale eforturilor ecumenice de a face unitatea de credinta spre care nazuim mai explicita si mai vie. Nimic nu se petrece in viata Bisericii fara Duhul Sfant: faptele Bisericii, ca si Faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfant. In traditia liturgica si spirituala ortodoxa, orice rugaciune, taina, lauda sau slujba, incepe cu invocarea Sfantului Duh, care nu este o simpla chestiune de ritual, ci se refera la insasi natura si scopul cultului crestin. Pentru Parintii Bisericii Rasaritene, vocatia si misiunea Bisericii se identifica cu insasi rugaciunea ei de continua innoire a trimiterii Duhului Sfant: "Doamne, Cel ce in ceasul al treilea, ai trimis pe Preasfantul Tau Duh Apostolilor Tai, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L innoieste noua celor ce ne rugam Tie". Epicleza, chemarea Duhului Sfant este rugaciunea crestina prin excelenta, deoareca crestinii traiesc cu certitudinea ca nu exista timp si spatiu fara prezenta vie si venirea permanenta a lui Hristos cel inviat in Duhul Sfant.

Abordand acest subiect intr-un sens foarte general, nu vom intra in amanunte care tin de istoria dogmelor. Invatatura despre Sfantul Duh a facut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol 381), care, impotriva ereziei sustinuta de Macedonius, a formulat articolul de credinta: "Credem si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci". Ereziile pnevmatologice din aceasta perioada n-au pus la indoiala persoana insasi a Duhului Sfant, dar au negat divinitatea acesteia si consubstantialitatea ei cu Dumnezeu-Tatal. Doctrina catolica despre purcederea Duhului Sfant "de la Tatal si de la Fiul" ("Filioque"), desi nu se compara cu ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat in mare masura unitatea Bisericii sobornicesti, fiind una din particularitatile care separa catolicismul de Ortodoxie. Biserica Rasariteana n-a acceptat ca "Filioque" sa fie introdus sub forma de adaos la crezul de la Niceea, care se bucura de autoritatea intregii Biserici. Punand un mare accent pe diversitatea ipostatica in Dumnezeu, dogmatica ortodoxa crede ca "Filioque" implica o confuzie teologica intre persoanele Sfantei Treimi. La randul sau, catolicismul pretinde ca "Filioque" ar aduce o clarificare in ce priveste egalitatea in dumnezeire a Fiului cu Tatal. Cert este ca Filioque a dat nastere unor dezbateri teologice si unui scris polemic de mari proportii, de-a lungul secolelor dupa care s-a produs schisma dintre Occident si Orient. Astazi, unii teologi catolici nu-l mai considera un obstacol dogmatic intre cele doua Biserici, in timp ce ortodocsii continua sa sustina ca el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul Sfant, exprimata in simbolul de credinta niceo-constantinopolitan si in scrierile patristice din aceasta perioada, ci dimpotriva, e o piedica in calea apropierii.

Sfantul Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice, ci si una din temele preferate in reflectia teologica, creatia liturgica si mai ales in literatura de spiritualitate ortodoxa. Mari Sfanti Parinti din epoca patristica (Chiril al Ierusalismului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericesti din perioada bizantina (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastra (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Staniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier Clement) au fost atrasi de misterul persoanei Duhului Sfant. Sfantul Chiril al Ierusalimului isi cere scuze fata de ascultatorii sai pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfant, spunand ca nu se poate satura vorbind despre un subiect ca acesta. Sfantul Vasile compune un adevarat tratat despre teologia Duhului Sfant pe baza textelor biblice, iar Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologica si poetica proprie, vorbind despre simtirea prezentei Duhului Sfant in viata crestinului.

Vom limita aceasta expunere la cateva aspecte principale ale invataturii despre Duhul Sfant in traditia ortodoxa: Mai intai, prezenta si lucrarea Duhului Sfant sunt situate in cadrul unei soteriologii trinitare. Duhul Sfant are o mare lucrare in Biserica, dar aceasta se produce inauntrul "iconomiei" trinitare a mantuirii. Pnevmatologia este deci inclusa deopotriva in "teologia" si "iconomia" generala a Sfantei Treimi. Sfantul Vasile cel Mare subliniaza in mod deosebit aspectul trinitar al mantuirii, de aceea numele Duhului Sfant trebuie rostit impreuna cu Tatal si Fiul, in orice marturisire de credinta, doxologie si invocare liturgica. Originea biblica a acestei doctrine si practici o vedem cu claritate in scrierile pauline. Apostolul Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovnicesti si slujirilor in Biserica, spune ca la originea lor se afla acelasi Duh, acelasi Domn si acelasi Dumnezeu, care lucreaza toate in toti: "Sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh; sunt felurite slujiri, dar este acelasi Domn; sunt felurite lucrari, dar este acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in toti" (1 Cor. 12,4-6).

In contextul acestei soteriologii trinitare, teologia Ortodoxa s-a concentrat asupra raportului dintre "iconomia" Fiului si cea a Duhului Sfant in viata Bisericii. Unele din divergentele si neclaritatile ecleziologice care exista azi intre confesiunile crestine provin tocmai din faptul ca acest raport este inteles in mod diferit. Se pot aminti doua tendinte ecleziologice majore care provin din considerarea celor doua "iconomii": pe de o parte, o tendinta hristocentrica, ce pune accentul pe intrupare si actiunea istorica a lui Iisus Hristos, trimis de Tatal sa realizeze mantuira lumii. Iisus Hristos alege pe Apostoli, El daruieste Duhul Sfant Bisericii, a instituit tainele, slujirile si structura, necesare misiunii Bisericii. De aici, insistenta asupra aspectului institutional, istoric al Bisericii, asupra continuitatii ei apostolice si identitatii ei sacramentale. Pe de alta parte, o tendinta pnevmatocentrica, ce face istoria Bisericii dependenta de Duhul Sfant. Duhul Sfant este prezent la nasterea lui Iisus din Fecioara Maria la Botezul Sau in Iordan, la intemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului in Biserica ar fi, intr-o masura, independenta de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos in timpul vietii Sale pamantesti. Biserica traieste in perspectiva eshatologica, de aceea functia ei profetica i-ar da libertatea sa intrerupa continuitatea ei istorica, apostolica.

Dar taina Bisericii nu se poate intelege decat daca cele doua "iconomii" a Fiului si a Duhului Sfant se pastreaza neamestecate si inseparabile in interiorul aceleiasi invataturi despre mantuire. Intr-adevar, Iisus Hristos daruieste si trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezent pe Hristos in viata Bisericii este Duhul Sfant. Fata de "iconomia" Fiului, Duhul are o lucrare proprie, dar nu separata de a lui Hristos, cu o dubla perspectiva, istorica si eshatologica.

Pe de o parte, amintirea istoriei mantuirii, a actului istoric - intruparea, moartea, invierea, prin care Iisus Hristos a daruit lumii harul mantuirii, e perpetuata ca fapt eficient prin Duhul Sfant. Apostolul Pavel incepe cuvantul sau despre harisme, cu precizarea esentiala ca "nimeni nu poate zice ca Iisus este Domnul, decat prin Duhul Sfant" (1 Cor. 12,3). Sfantul Ioan Hrisostom, care da o mare importanta Cincizecimii in istoria rascumpararii, spune ca Duhul Sfant este trimis anume sa confirme ca jertfa lui Iisus Hristos a fost primita de Tatal spre impacarea lumii cu Dumnezeu, impartasind prin El, in mod personal, roadele jertfei Fiului adusa pentru intreaga fire umana. Pentru el, Duhul Sfant este martorul prin excelenta al lui Iisus Hristos, Cel care atesta si legitimeaza pe Fiul, in modul cel mai autentic, comunicand in chip personal energiile divine comune Sfintei Treimi.

Toti Sfintii Parinti inclina sa creada ca amintirea eficienta a istoriei mantuirii prin Duhul Sfant are un caracter dinamic, in sensul ca El descopera noi sensuri si noi iluminari ale Evangheliei primita in persoana Fiului intrupat. Duhul sustine dinamica istoriei mantuirii si numai astfel Noul Testament nu devine o lege scrisa cu litere, ci o lege a harului, a adevarului si a libertatii. Patriarhul Fotie afirma ca Duhul Sfant completeaza ceea ce a descoperit Fiul: "Tu ne-ai descoperit adevarul in parte, iar Duhul Sfant ne conduce la tot adevarul". De aici tendinta dominanta de a interpreta traditia, in sensul de experienta a Duhului Sfant de catre Biserica, inseparabila de Sfanta Scriptura. Sf. Grigorie de Nazianz aplica acest principiu la insasi revelatia despre Duhul Sfant, spunand ca in Evanghelii aceasta revelatie nu are un caracter deplin, dar dupa Cincizecime, divinitatea Duhului Sfant a fost descoperita in intregime. Prin urmare, Duhul Sfant, punand in miscare istoria mantuirii, nu inlocuieste pe Hristos, dar il introduce intr-un context actual, ca principiu de Viata, de iubire si de libertate.

Pe de alta parte, Duhul Sfant este Cel care face prezenta, cu anticipare, insasi imparatia lui Dumnezeu. El este cel care leaga Biserica prezenta nu numai de comunitatea istorica a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci si de adunarea din "zilele de pe urma" in jurul Mielului (Apoc. 5 si 6). De la Cincizecime, epoca ecleziologica se intrepatrunde cu epoca eshatologica, deoarece acolo unde Duhul Sfant este prezent si lucreaza, acolo imparatia lui Dumnezeu intra si se instaleaza in istorie (Fapte 2,17-21). Exegeza patristica a dat o mare atentie actiunii Duhului Sfant de proslavire a Fiului. Tatal proslaveste pe Fiul in Duhul Sfant, care, la randul sau, daruieste Bisericii, ca arvuna, darul si realitatea eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu. Notiunea de paraclet, fara sa piarda sensul de "mangaietor" si de "aparator", se refera cu precadere la dimensiunea eshatologica a operei lui Iisus Hristos.

Aceste doua aspecte se pot observa cel mai bine in taina Euharistiei, care actualizeaza in mod liturgic "iconomia" Fiului, potrivit poruncii Mantuitorului: "Faceti aceasta intru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). In Duhul Sfant, adunarea euharistica actualizeaza intruparea, moartea si invierea lui Hristos, painea si vinul, adica ofranda poporului botezat in numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea preotului, insusi Trupul si insusi Sangele lui Hristos cel inviat, umanitatea pe care Fiul si-a asumat-o pentru totdeauna. De asemenea, in Duhul Sfant, adunarea liturgica se uneste, dincolo de istorie, cu ceata martirilor si grupul Apostolilor care inconjoara Mielul, adica realitatea ultima a Imparatiei lui Dumnezeu. Pe Sfantul Disc, Biserica este reprezentata simbolic in forma ei finala, avand in centrul ei Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii (Apoc. 5,7-13). Astfel, taina Euharistiei tine privirea Bisericii indreptata spre modelul ei eshatologic. Dealtfel, intreg vocabularul si simbolismul liturgic este de inspiratie apocaliptica. In viziunea ei liturgica, Biserica are, pe langa Faptele Apostolilor, un punct de referinta in Apocalipsa.

In al doilea rand, exista o unitate organica, inseparabila intre Duhul Sfant si Biserica, unitate pe care Sf. Irineu o exprima in formula concisa binecunoscuta: "Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica". Rolul ecleziologic al Duhului Sfant ar putea fi explicat astfel: Iisus Hristos a adunat in jurul Sau comunitatea Noului Testament, care are fundamentul ei in grupul celor doisprezece Apostoli, martorii directi ai intruparii si invierii Sale (Fapte 1,8). Apostolii au un rol unic in ce priveste instituirea si intemeierea Bisericii, deoarece ei au primit Duhul Sfant in mod personal de la Hristos, dupa invierea Sa (Ioan 20, 22-23). In Faptele Apostolilor se observa foarte clar ca institutia Apostolilor este nu numai fundamentala pentru constitutia Bisericii, ci si ca ea este organul prin care lucreaza Duhul Sfant. Expresia "a fi umplut de Duhul Sfant" este comuna in Faptele Apostolilor (Fapte 2,4), indicand faptul ca Duhul Sfant introduce o realitate noua in viata oamenilor, pe care El o impartaseste sub diverse forme, spre zidirea Bisericii (1 Cor .14). De pilda, Duhul Sfant este prezent la alegerea celor sapte diaconi (Fapte 6,3-10); inspira si asista, in luarea deciziilor, adunarea de la Ierusalim (Fapte 15,28). Apostolul Petru spune lui Anania ca a minti Bisericii inseamna a minti Duhului Sfant: "Nu ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5,4), iar protomartirul Stefan acuza sinedriul ca se impotriveste Duhului Sfant (Fapte 7,51).

Iisus Hristos ramane prezent in istorie in Duhul Sfant, impreuna cu trupul Sau, Biserica, al carei cap este, in care si prin care actualizeaza fapta sa rascumparatoare. Parintii Bisericii fac o comparatie intre turnul Babel si adunarea de la Cincizecime: turnul Babel este simbolul amestecarii limbilor, al confuziei persoanelor, al ruperii dialogului si comuniunii cu Dumnezeu si intre oameni; dimpotriva, Cincizecimea este simbolul reluarii dialogului si comuniunii personale cu Dumnezeu, al restaurarii si unitatii cugetarii si vorbirii omenesti. Prin venirea Sa, in mod personal, asupra Apostolilor la Cincizecime, Duhul Sfant face din institutia apostolatului o structura ecleziala si misionara unica. De altfel, preocuparea Apostolilor este nu numai consolidarea comunitatii din Ierusalim (predica Apostolului Petru dupa Cincizecime - Fapte 2,14-41), ci mai ales trecerea Evangheliei de la comunitatea iudeo-palestiniana: din Ierusalim spre lumea elenistica, neiudaica. Toti parintii Bisericii fac o legatura intre caracterul universal al Evangheliei, revarsarea Duhului Sfant asupra celor prezenti la Ierusalim la Cincizecime si apostolatul misionar al Bisericii Institutiile sacramentale, prin care Biserica pastreaza continuitatea cu comunitatea apostolica din Ierusalim, au un profund caracter misionar si eclezial. Printre acestea, locul primordial il ocupa botezul cu Duhul Sfant si apa in numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19).

Natura sacramentala a primirii Duhului Sfant este subliniata cu toata taria in Faptele Apostoli1or. In textele care mentioneaza: botezul celor dintai crestini proveniti dintre "neamuri", adica neiudei (la Cezareea, dupa: convertirea lui Corneliu -Fapte 10,44-48), se vede clar ca primirea puterii Sfantului Duh este inseparabila de taina Botezului. La Cincizecime se inaugureaza botezul cu Duhul Sfant, care se deosebeste de botezul pocaintei, cu apa, al lui Ioan (Fapte 1,5), dar Apostolii vor continua sa: administreze botezul cu apa, ca taina de initiere (Fapte 2,38). Luca noteaza un alt act sacramental legat de Botez, al punerii mainilor, ca semn al impartasirii vazute a darului Duhului Sfant (Fapte 8,14-17). Acest act se observa, de asemenea, la intalnirea Apostolului Pavel, la Efes, cu ucenicii lui Ioan, care nu aveau cunostinta de roadele Duhului Sfant (Fapte 19,1-6).

Pe aceasta baza solida biblica, traditia ortodoxa a dat o mare importanta Tainelor si randuielilor care insotesc primirea harului Duhului Sfant. Ea a facut o legatura directa intre credinta personala, energiile Duhului Sfant si Tainele Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare afirma ca credinta si botezul sunt "doua moduri de mantuire" legate unul de altul in mod inseparabil. Credinta primeste desavarsirea ei in Botez, care se intemeiaza pe credinta. Botezul constituie pecetea marturisirii personale de credinta. Din aceasta perspectiva slujirile bisericesti, ca si darurile duhovnicesti si intreaga viata crestina isi au izvorul in iconomia Duhului Sfant, care coincide cu iconomia tainelor, a carei raspundere o are preotia sacramentala. Se poate spune deci ca Duhul Sfant sta la originea vietii crestine, la nivel personal si eclezial, dar lucrarea Duhului se manifesta si se impartaseste in mod sacramental prin Tainele instituite de Apostoli, potrivit Poruncii lui Iisus Hristos. Dealtfel, Apostolii se considera pe ei insisi si pe urmasii lor "ca niste slujitori ai lui Hristos si ca niste iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Cor. 4,1). In acest sens, orice slujire bisericeasca si orice harisma personala isi are principiul in energiile Duhului Sfant care se impartasesc prin tainele instituite ca semne ale Noului Testament, al carui intemeietor este Iisus Hristos. Dimensiunea harismatica a Bisericii decurge, asadar, din natura ei sacramentala, sau mai bine-zis exista o reciprocitate intre aceste doua realitati: harismele personale izvorasc din tainele Bisericii, iar tainele conduc spre darurile duhovnicesti.

Problemele pe care le ridica miscarea harismatica de azi care pretinde a se situa chiar inauntrul Bisericilor cu structuri traditionale ca un curent de innoire, sunt multiple. Din perspectiva teologiei si experientei Bisericii Ortodoxe, doua observatii se pot face aici in ce priveste raportul dintre slujirile sacerdotale sacramentale si harismele personale: In taina Botezului, toti crestinii au primit o calitate de "preotie" in sens general si un dar duhovnicesc, in mod personal, inauntrul unei comunitati liturgice, care formeaza poporul lui Dumnezeu, in acel loc. Biserica locala este constituita din acest ansamblu de slujiri si harisme pe care Duhul Sfant le imparte si le vivifica in mod permanent. Slujirile, darurile desi au un caracter personal, ele nu sunt o posesiune individuala. Toti membrii Bisericii participa in mod distinct dar complementar la viata comuna a aceluiasi trup.

Exista slujiri bisericesti propru-zis sacerdotale - episcop, preot si diacon - daruite prin taina hirotoniei, slujiri care poarta raspunderea unitatii unei Biserici locale si a continuitatii ei apostolice. In timp ce traditia ortodoxa a recunoscut totdeauna rolul distinct, de neinlocuit, al slujirilor care poseda consacrare sacerdotala prin hirotonie, ea n-a considerat Biserica o institutie clericala. Biserica apare deci ca un trup format dintr-o pluralitate de madulare, care au slujiri diferite, primite prin taina Hirotoniei si daruri duhovnicesti felurite, primite prin taina Botezului, dar care lucreaza impreuna: "Dupa cum trupul este unul si are multe madulare, si dupa cum toate madularele trupului, macar ca sunt mai multe, sunt un singur trup, tot asa este si Hristos. Noi toti am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup..." (1 Cor. 12, 12-13). In aceasta varietate de slujiri si harisme, slujirea episcopala are o functie de convocare, de coordonare si recapitulare, functie care se exprima in celebrarea euharistica a invierii lui Iisus Hristos. De la inceputul Bisericii, slujirea episcopului, a preotului si diaconului au fost consacrate savirsirii tainelor si in chip deosebit a tainei Euharistiei, taina in care se exprima unitatea Bisericii locale. In liturghia episcopala, care este modelul celebrarii euharistice prin excelenta, toate slujirile bisericesti, si harismele personale ale unei Biserici locale, sunt coordonate si recapitulate, participand astfel la preotia lui Hristos. In definitiv, Hristos este cel care convoaca si aduna Biserica in Duhul Sfant. Slujitorul ca si harismaticul nu-si indeplinesc slujba sau lucrarea lor decat in si prin Sfantul Duh care este Duhul preotiei vesnice activate a lui Hristos insusi.

In al treilea rand, prezenta si lucrarea Duhului Sfant au o dimensiune personala foarte accentuata. O intreaga teologie a persoanei s-a conturat, mai ales in perioada discutiilor despre natura energiilor divine, pe fondul pnevmatologiei ortodoxe. Potrivit unei distinctii pe care si-a insusit-o ecleziologia ortodoxa din ultima vreme iconomia Fiului se refera in mod special la restaurarea firii umane ca atare, in timp ce iconomia Duhului Sfant se refera la reconstituirea persoanei ca atare, a subiectului care detine natura umana restaurata. Cu alte cuvinte, taina mantuirii, adica acea comuniune ontologica dintre Dumnezeu si om, se realizeaza in posesiunea si experienta personala a umanitatii indumnezeite a lui Iisus Hristos in Duhul Sfant. Asa se explica de ce tainele de initiere joaca un rol important in viata crestinului. La Botez, firea umana este restabilita in identitatea si unitatea ei originara, "dupa chipul lui Dumnezeu". In taina Mirungerii, cel botezat este confirmat ca subiect constient de prezenta harului lui Dumnezeu in el, chemat sa exercite "harisma" sa proprie in comuniunea Bisericii. "Pecetea" darului Duhului Sfant este garantia persoanei, a unitatii si libertatii ei. Credinciosul devine, dupa expresia Parintilor Bisericii, pnevmatofor, purtator de Duh Sfant, adica "omul duhovnicesc" de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel. Toata etica crestinului se angajeaza in aceasta directie: posesiunea Duhului Sfant ca sursa a unei vieti noi plina de libertate si raspundere in comuniune. De aceea obiectul rugaciunii particulare ca si al cultului comun il constituie venirea si reinnoirea Duhului-Sfant. Biserica invoca fara incetare trimiterea Duhului: "Sa vina Duhul Tau cel Sfant peste noi".

Duhul Sfant reconstituie nu numai integritatea firii si unitatea persoanei umane, ci si comuniunea persoanelor dupa modelul Sfantei Treimi. Duhul este creator de comuniune, Cel care aseaza persoanele fata in fata, in stare de dialog si de mijlocire reciproca. Avand ca model Taina impartasaniei, spiritualitatea ortodoxa se bazeaza pe acest schimb de daruri duhovnicesti inauntrul trupului eclezial. O comunitate crestina nu este deci o simpla adunare voluntara de indivizi izolati, ci o comuniune in Duhul Sfant, care nu amesteca persoanele, nici nu le separa, ci le distinge si le uneste, modeland astfel o spiritualitate euharistica si liturgica. Ar trebui sa fie repusa in valoare, pe plan teologic si practic, lucrarea Duhului Sfant in tainele de initiere, pe care Biserica Ortodoxa le-a savarsit impreuna si carora le-a dat o importanta pastorala majora. Pentru ca exista o coincidenta sacramentala profunda intre Botez, taina restaurarii firii umane, de unde aspectul ei antropologic, Mirungere, taina persoanei in comuniune, de unde aspectul ei sacerdotal si harismatic, si Euharistie, taina impartasirii cu umanitatea indumnezeita a lui Hristos, de unde aspectul ei eclezial.

In istoria Bisericii au aparut uneori curente si tendinte extreme, care au incercat sa modifice raportul dintre lucrarea Duhului Sfant in Biserica si institutiile ei sacramentale si canonice. De pilda, institutionalismul rigid si ritualismul impersonal, care golesc slujirile ierarhice de vibratia Duhului, care nu mai au nici o eficienta pastorala sau misionara si care impiedica innoirea vietii bisericesti. De asemenea, profetismul, care impinge Biserica sa rupa continuitatea cu traditia. si sa elimine structurile ei sacramentale de baza, sub pretextul ca in acest fel ea ar deveni mai dinamica. Astazi, o mare amploare a luat miscarea harismatica, de origine penticostalista, care, spre deosebire de trecut cand se organiza la periferia Bisericilor traditionale ca un curent separat, tinde sa se situeze inlauntrul acestor Biserici, ca un grup de innoire radicala si de inspiratie profetica.

Dar Ortodoxia a reusit sa evite si va trebui sa evite astfel de miscari extreme printr-o atitudine de concentrare pastorala si mobilitate misionara, in raport cu mediul cultural si social in care traieste. Dupa cum s-a vazut, lucrarea Duhului in Biserica nu se limiteaza exclusiv la harismele personale, ci se refera la tot ce tine de constitutia si viata comunitatii crestine ca atare, a carei continuitate apostolica trebuie dovedita. Tainele si institutiile canonice, viata liturgica si sacramentala in genaral, nu sunt incompatibile cu misiunea si marturia Bisericii. Dimpotriva, ele ofera mediul in care poporul lui Dumnezeu este pregatit pentru misiune. Indeosebi, Liturghia ortodoxa constituie o structura de comuniune care imbina elementul sacramental si cel harismatic. Preotul trebuie sa respinga de aceea fenomenul de marginalizare, impingerea credinciosilor spre periferia vietii parohiale, fenomen exploatat de gruparile harismatice si eshatologice. El trebuie sa ofere oricarui credincios posibilitatea sa aiba locul sau propriu si sa exercite "harisma" sau slujba sa personala in interiorul comunitatii.

Parintele Ion Bria